Munca grea, adesea inutila, era de fapt o pedeapsa, care permitea cu greu supravietuirea celor condamnati sa traiasca în aceste case. Concentrarea populatiei în zonele urbane la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea a impus solutii locale si institutionale pentru problemele de saracie care capatasera amploare si influentau viata urbei. Statele Unite se confruntau cu problema imigratiei, care însemna sosirea în orase a unui mare numar de oameni, de diverse vârste, culturi, nationalitati si vorbind diferite limbi. Una dintre primele institutii de protectie sociala din lume a fost Comisia de stat pentru problemele imigrantilor din New York, înfiintata în 1847. Ea folosea resurse federale pentru a ajuta imigrantii sa-si cunoasca sansele si sa profite de oportunitatile ivite prin propriile lor eforturi. În Anglia si în SUA, cea mai raspândita forma de protectie a saracilor erau casele pentru saraci, unde o parte a locatarilor lucrau pentru sustinerea institutiei, dar conditiile pentru cei mai multi erau în general foarte dificile, adesea la limita supravietuirii, sau chiar insuficiente pentru aceasta. Era, de asemenea, cazul multora din institutiile de detentie, inclusiv pentru minori, dar si al caselor de batrâni, al institutiilor pentru persoanele cu handicap, dar si a celor pentru copii (ca a celor din Anglia, descrise de Dickens, spre exemplu). O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o forma de protectie organizata a fost biroul Freedman, al carui administrator, Otis Howard a obtinut fonduri federale ale SUA pentru acordarea unor forme variate de ajutor medical, ajutor de urgenta în alimente, adapost, asigurarea de locuri de munca familiilor fara venit, indiferent de statutul lor cetatenesc. Desi acest birou a fost sustinut de statul american doar scurta vreme, el a constituit un model de protectie nediscriminatorie a celor lipsiti de resurse. Desi activitatile prin care se ofera altora ajutor au o lunga istorie, asistenta sociala profesionista are ca predecesori câteva initiative remarcabile din secolul al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, prin care s-au propus modalitati sistematice de asistare, ca alternative la clasica milostenie fata de saraci de pâna atunci. Ne vom referi în continuare la câteva repere principale care au marcat desprinderea asistentei sociale de actiunile de caritate: miscarea settlement a reformerilor sociali, Societatile de organizare a Caritatii (Charity Organization Society - COS), asistenta sociala psihiatrica, formele de educatie preventiva a tinerilor si organizatiile de femei pentru femei. 2. Miscarea asezamintelor sociale Primul asezamânt social a fost constituit în anul 1884, de catre Samuel Barnett, reverendul unei comunitati sarace din estul Londrei si sotia acestuia, Henrietta Barnett. În acea zona suburbana (slums în limba engleza), unde jumatate dintre oameni traiau din ajutoare si din mila altora, ei au închiriat o cladire pentru a crea un centru de aplicatie pentru studenti, interesati de problemele sociale si dornici sa contribuie la ameliorarea situatiei. Studenti din Cambridge si Oxford au primit cu interes propunerea de a participa la un experiment social, în care reprezentanti ai unor diferite clase sociale, cu diferite nivele de cultura, traiau în vecinatate. Barnett considera ca saracilor nu trebuie sa li se dea bani din partea celor avuti – ceea ce întretine dependenta celor ajutati – ci trebuie sa li se ofere mijloace de educatie si prilejuri de a învata cum sa-si organizeze propria viata. Pentru a atinge acest scop, cel mai bun mijloc i se parea tovarasia celor din claselor
19 sociale mai înalte, stabilirea de relatii personale interclasiale; aceasta ducând la cresterea stimei de sine a saracilor si deci la un stil de viata superior al acestora din urma (Müller1, 1992). Asezamântul cunoscut sub numele de Toynbee Hall a luat nastere cu ajutorul unor studenti dornici sa cunoasca mai îndeaproape realitatile sociale si pe cei saraci; acesti studenti s-au angajat voluntar sa strânga fondurile necesare actiunii proiectate. Astfel, asezamântul social propus de Barnett dadea prilej studentilor si persoanelor din comunitate sa înteleaga modul de functionare a societatii din punctul de vedere al saracilor si sa învete de la acestia despre strategiile lor de supravietuire. Barnett si-a formulat conceptia despre ajutorul acordat saracilor ca fiind o forma de protectie "activa", bazata pe reciprocitate, în care cooperarea ia locul milosteniei si al filantropiei. Participantii la proiect "locuiesc în asezamânt, ca sa aiba prilejul sa învete tot atât cât îi învata ei pe cei nevoiasi (...) Cu toate acestea, ei ramân intelectuali, cu propria lor profesie. Îsi continua propria munca, pentru care primesc o remuneratie. Îsi pastreaza obiceiurile în petrecerea timpului liber (...) si alcatuiesc o asociatie de persoane cu preocupari comune. Dar umblând zi de zi pe strazile acelei comunitati, întâlnindu-se cu o multime de muncitori, ei simt depresia care e prezenta în toate, chiar si în aerul îmbâcsit, vad ce înseamna pentru saraci munca si distractia. Cu încetul, ajung sa se implice în problemele politicii locale. Participa la întruniri si la asociatii, devin membrii ai unor initiative ti miscari cetatenesti (...) Locuitorii asezamântului se schimba, dar se schimba si vecinii lor..." (S. Barnett, 1906, citat de Müller, 1992, p. 28). Urmând traditiile burgheze cunoscute, familia Barnett organiza reuniuni în acest asezamânt, invitând categorii diferite de oameni, tratându-i pe toti cu acelasi respect, de exemplu transmitându-le, fiecaruia câte o invitatie scrisa la cina (Müller, 1992). Cina era urmata de programe culturale: prelegeri, concerte, expozitii. Sotii Barnett au convins artisti si intelectuali cunoscuti sa participe la aceste serate si sa îsi expuna lucrarile în vecinatatea lui Toynbee Hall, unde s-a înfiintat o galerie de arta. Biblioteca asezamântului a devenit foarte cunoscuta, numarul cartilor puse la dispozitia cititorilor crestea continuu. S-au initiat programe educative, o scoala duminicala, programe serale de educatie, scoli pentru adulti, cursuri de calificare, cluburi profesionale. Aceste cluburi îsi alegeau propria conducere si îsi adunau propriile fonduri, iar aportul din partea asezamântului Toyenbee Hall consta doar în oferirea unui spatiu fara chirie, a electricitatii si încalzirii, ca si aportul organizatoric si creativ al locatarilor-intelectuali. Aceste cluburi nu semanau cu clasele din scoli, ci mai mult cu niste asociatii; fiecare participant învata din experienta celorlalti. Copiii familiilor sarace au beneficiat de tabere în afara cartierului lor, s-au organizat chiar si excursii peste hotate pentru adulti. Formulând principiile sotului ei privind asistarea celor nevoiasi, Henrietta Barnett a amintit pentru prima data de importanta muncii bazata pe resursele asistatilor, ca una din cheile succesului: "...avea un talent organizatoric înnascut si gasea placere în a pune în valoare diferitele resurse ale oamenilor. Era extrem de inventiv si gasea de fiecare data sarcini rationale pentru toti participantii, chiar si pentru cei mai excentrici”. In concluzie, asezamântul cunoscut sub numele de Toynbee Hall a constituit un model pentru un tip de ajutor comunitar, în care studenti si profesionisti participau la 1 În cartea sa Cum a devenit ajutorul o profesie, C. Wolfgang Müller prezinta detaliat câteva momente esentiale ale istoriei asistentei sociale din perioada de sfârsitul al de secolului al XIX-lea – începutul delui de-al XX-lea. Sunt analizate detaliat începuturile muncii de asistenta sociala cu indivizii, cu grupurile, cu familiile si comunitatile, precum si unele forme de protectie sociala. Pe baza acestei carti vor fi prezentate, în paginile urmatoare, câteva repere mai importante.
20 activitatile organizate în favoarea celor saraci si cunosteau mai bine realitatile sociale. Bogatele programe sociale organizate aveau menirea sa contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viata si de educatie familiala a celor din clasele sociale sarace, precum si la formarea spiritului de comunitate în aceasta zona. Ulterior, universitati si biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de asezaminte sociale, care s-au extins în Anglia (de exemplu Oxford House, în Londra de est) si în Statele Unite (Hull House, în Chicago), unele din acestea având specific de gen (asezaminte de femei). Din aceasta miscare a rezultat, printre altele, nevoia de formare a unor profesionisti care urmeau sa organizeze munca din aceste asezaminte. Astfel, în 1904 a luat fiinta la Londra Scoala de sociologie si economie sociala, în care au fost predate si cursuri teoretice si practice de asistenta sociala (social work), ca de exemplu, istoria evolutiei societatilor si a economiei, probleme economice de actualitate, etica, filosofie, probleme specifice ale saraciei si posibilitati de rezolvare a acestora. În perioada de început a secolului al XX-lea, aceasta tendinta de dezvoltare si formare profesionala a asistentilor sociali se afirma si în Germania, în special la Berlin, prin activitatea lui Alice Salomon. Toyenbee Hall continua sa existe si astazi, fiind reconstruita în forma ei originala. Ea ofera gazduire unui numar de 50 de studenti sau tineri intelectuali rezidenti si 30 de persoane în vârsta. Zona este locuita de imigranti din orient. Munca sociala este în special orientata spre organizarea unor clase pentru învatarea limbii engleze, folosirea computerului, modernizarea caselor din împrejurimi si calificarea tinerilor pentru aceste munci de modernizare, functionarea unor colegii pentru imigrantii dornici de o calificare superioara. In Statele Unite miscarea settlement a fost introdusa de J. Adams, care facea parte din prima generatie de femei absolvente de învatamânt superior si dorea sa-si croiasca o cariera profesionala utila pentru societate. În urma unei vizite la Londra, s-a documentat în privinta modelului de asezamânt social Toyenbee Hall pentru a-l implementa la Chicago. În aceasta metropola, din milionul de locuitori din aceea vreme, doar o treime nu erau imigranti, ci americani înnascuti (printre care multi afro-americani). Conducerea orasului nu reusea sa faca fata problemelor sociale ale maselor de imigranti care nu aveau locuri de munca, traiau în ghetouri aglomerate, în conditii precare de igiena si de sanatate. In perioada anilor 1880-1990 au luat amploare miscarile sindicale si s-au accentuat contradictiile dintre muncitori si patronat, iar intelectualii liberali cautau modalitati de reconciliere a intereselor contradictorii (Müller, 1992). În aceasta conjunctura, Jane Adams si prietena ei Ellen Star au cautat aliati pentru a pune în functiune un asezamânt asemanator celui condus de sotii Barnett. Pentru a nu-si pierde autonomia, dar a putea totusi mobiliza fonduri, ele nu s-au îndreptat catre societatile caritative religioase, ci mai mult spre cluburile liberale de femei. Aici tinerele intelectuale au fost repede atrase de posibilitatea de a desfasura o munca utila, mai ales ca J. Adams punea accentul pe posibilitatea de a învata de la cei saraci si de a se vindeca de sentimentul inutilitatii. Scopurile declarate ale asezamântului lor, care purta numele de Hull House, erau educatia, raspândirea culturii si activitatea filantropica, dar si studiul si îmbunatatirea conditiilor de viata din cartierele industriale ale Chicagoului (Müller, 1992). În asezamântul lor social, diminetile se organizau forme de educatie pentru copii, inclusiv o gradinita, cursuri de calificare pentru educatori si cadre didactice, ateliere pentru fete si baieti si alte forme de pregatire pentru viata si pentru scoala. Initiatoarele programului au consemnat marea capacitate de initiativa si de autoajutor a persoanelor din cartier.
21 Imigrantii greci au initiat un club de teatru si au interpretat drame antice, altii au initiat un club de filosofie si de literatura. S-a înfiintat un atelier de olarit, iar pentru cei cu talent muzical. un cerc pentru copii si un altul pentru adulti. In mai mare masura decât printre locuitorii cartierului sarac londonez, printre imigrantii din Chicago se gaseau numeroase persoane de talent, care nu aveau nevoie decât de o platforma pe care sa-si poata demonstra capacitatile. Principiile aplicate de J. Adams si colaboratorii ei s-au bazat mai ales pe pedagogia activa, care permitea celui care învata sa elaboreze proiecte proprii prin care sa-si dezvolte capacitatile si sa-si reorganizeze experienta de viata. In sensul ajutorului acordat în vederea dobândirii unor drepturi si competente, asezamântul social de la Hull House a contribuit la organizarea sindicala a muncitorilor, mai ales a muncitoarelor din zona, actionând ca mediator în interesul acestora. Pe plan politic s-a implicat mai ales în lupta pentru pace si pentru drepturile femeilor. Astazi asezamântul este un muzeu, vizitat adesea de profesionistii din domeniul social, dar Centrul Jane Adams continua sa functioneze în Chicago, în acelasi spirit în care a fost înfiintat (Müller, 1992). 3. Societatile de organizare a caritatii (COS) COS au fost fondate initial tot în Marea Britanie, ca încercari de eficientizare a ajutorului acordat de numeroase organizatii de caritate ce functionau în secolul al XIX-lea. Primul COS a fost fondat de Thomas Chalmers în Scotia, la Kilmany, apoi la Glasgow, ca institutie prin care se dorea rationalizarea actelor de caritate destinate ocrotirii saracilor. Munca se baza pe activistii sociali, denumiti “vizitatori prietenosi” (friendly visitors), care verificau fiecare solicitare de ajutor prin vizite la domiciliu. Chalmers a initiat o metoda prin care vizitatorii sa poata evalua în mod sistematic situatia solicitantului, circumstantele sale de viata, situatia sa familiala, relatiile sale cu rudele, cu prietenii, încercând sa îi determine pe acestia din urma sa preia îngrijirea copiilor orfani, a persoanelor în vârsta, a celor cu handicap. Daca nu reuseau, încercau sa gaseasca binefacatori care sa-i patroneze pe cei nevoiasi. Sistemul acesta de evaluare a solicitarilor de ajutor a fost preluat si de alte administratii locale din Anglia, din Germania si mai apoi si din SUA. Noutatea acestui tip de activitate era ca cei implicati în acordarea ajutorului aveau sarcina sa tinda spre obiectivitate în evaluarea nevoilor si a capacitatilor celor care apelau la ajutor. R. Hartley în NewYork, reverendul Gurteen în Buffalo, Mary Richmond în Baltimore au înfiintat sau au condus COS-uri. Ei lucrau pe baza unui registru ce cuprindea toti solicitantii de ajutor din zona, cu informatii notate de “vizitatorii prietenosi” în unor repetate descinderi. “Vizitatorii” erau de obicei sotii fara ocupatie ai unor oameni de afaceri si functionari publici de rang înalt. Ele se straduiau sa nu se limiteze doar la rolul de anchetatori obiectivi, ci sa stabileasca relatii personale cu familiile si sa le ofere sfaturi în privinta cresterii copiilor, pentru îmbunatatirea casniciilor si conducerea gospodariei, încercând astfel sa rezolve problema care a determinat solicitarea de ajutor. S-a nascut astfel ideea noii filantropii: "no alms, but a friend" (nu pomana, ci un prieten). Un astfel de sistem a fost dezvoltat si perfectionat de catre M. Richmond, la Baltimore, unde autoritatile locale si organizatiile private de caritate s-au aratat gata sa recunoasca Cos si sa colaboreze cu acestea. La aceasta au contribuit foarte mult calitatile de coordonatori si mediatori ale angajatilor COS, capacitatea lor de a
22 mobiliza si a-i forma pe “vizitatorii prietenosi” pentru stabilirea unor relatii de colaborare cu solicitantii. Daca asezamintele sociale sunt considerate precursoare ale muncii sociale comunitare, e evident ca COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor si familiilor. Pe masura ce reteaua COS devenea internationala, în cadrul ei a pornit un proces de dezvoltare institutionala, care a contribuit la profesionalizarea activitatii. Au aparut primii angajati platiti, care s-au ocupat de organizare si administratie, a aparut si nevoia de instruire a voluntarilor si a asistentilor sociali profesionisti (social workers). Astfel, muncitorul social platit trebuia sa cunoasca mai mult decât organizarea ca atare a activitatilor de caritate. El trebuia sa fie informat în domeniul stiintelor sociale, sa fie capabil sa îndrume activitatea voluntarilor si sa le ofere acestora ajutor. In esenta, el avea nevoie de o calificare speciala. Resursele economisite dintr-o buna evaluare a nevoilor puteau fi redirectionate pe de o parte catre formarea voluntarilor, iar mai apoi a profesionistilor, pe de alta parte catre asistarea celor cu adevarat lipsiti de resurse, eventual catre îngrijirea de lunga durata a acestora din urma. Pentru ca angajatii societatii de caritate sa-si poata desfasura activitatea într-un mod profesionist, a fost necesara crearea sistemului de formare a muncitorilor sociali, precum si elaborarea a unei metodologii specifice activitatilor de asistenta sociala. În aceste doua importante aspecte ale constituirii profesiei de asistenta sociala, Mary Richmond a avut o contributie importanta, prin faptul ca ea a initiat în 1898 primul curs de formare în acest domeniu. De asemenea, prin cartea sa Social Diagnosis (Diagnostic social, Richmond, 1917), autoarea a oferit prima metodologie a muncii de ajutor social. Diagnosticul social servea cunoasterii aprofundate a cazului, a motivelor care cauzeaza inadaptarea, pentru a se putea determina daca se impune acordarea vreunei forme de ajutor social. Analizând aceasta lucrare, Müller (1992) remarca descrierea detaliata a modalitatilor de informare prezentate de autoare: informatiile pozitive si negative de la membrii familiei, rude, personal medical, cadre didactice, vecini, patroni, persoane din cadrul unor organizatii de caritate, documente oficiale. Se recomandau interviuri, studiul scrisorilor, convorbirile telefonice, folosirea anchetelor la domiciliu si a chestionarelor. In acest prim manual de asistenta sociala se gasesc mentiuni privind confidentialitatea necesara protejarii cazurilor (mame tinere, imigranti etc.). Prin complexitatea evaluarilor, munca efectuata în cadrul COS-urilor, cu toate ca urmarea economisirea fondurilor destinate asistentei sociale, a reusit sa strânga date importante privind situatia sociala a persoanelor care solicitau ajutor (Müller, 1992). Richmond a descris o metoda proprie, denumita case work (studiul de caz) prin care asistenta sociala si-a asumat rolul de a stabili un diagnostic social (dupa modelul medical, dar deosebit de acesta, fiind efectuat cu metode proprii) si de a interveni pe plan psihosocial pentru ameliorarea situatiei persoanelor asistate. Expresiile englezesti “case work” pentru metoda si “social worker” pentru profesie, fac referire, ambele, la munca practica desfasurata de profesionist pentru îmbunatatirea situatiei sociale a persoanei asistate. M. Richmond a fost preocupata sa formeze studentii pentru trei roluri importante: arta de a evalua situatiile, inclusiv relatiile sociale si familiale, construirea unei relatii de încredere cu asistatul si arta de a ofer sfaturi, de a consilia. Richmond a organizat primele cursuri de asistenta sociala – întâi de vara, pe durata scurta, apoi la nivel universitar – la Universitatea Columbia, cursuri care ulterior au fost introduse si la numeroase alte universitati din Statele Unite si din Europa (Müller, 1992).
23 4. Modele de practica în secolul XX Asistenta sociala în institutiile medicale. La începutul secolului al XX-lea au început sa fie angajati ti în spitale profesionisti cu responsabilitati în evaluarea situatiei sociale a pacientilor. Conditiile igienice precare ale clasei proletare, raspândirea tuberculozei, malnutritia multor copii si adulti, alcoolismul, bolile venerice si alte flageluri extinse pe scara larga în statele europene si peste ocean au impulsionat declansarea unor actiuni sanitare de anvergura, cu alaturarea prestatiilor medicale si sociale. Au aparut infirmierele-vizitatoare, care, chiar la domiciliul pacientilor îi ajutau pe acestia în prevenirea îmbolnavirilor, asigurarea igienei, îngrijirea copiilor si chiar în probleme de sanatate mentala. De asemenea, în aceeasi perioada au aparut în spitale asistentele sociale. În 1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost primul care a angajat asistenti sociali pentru a contribui la cunoasterea cazurilor, mai ales sub aspectele relatiilor lor cu familia, cu rudele si ceilalti din jur; ulterior, tot mai multe spitale au angajat asistenti sociali, mai ales în departamentele de psihiatrie, dar nu numai. Profesionistele în asistenta sociala aveau sarcina sa completeze diagnosticul medical cu unul social, prin descoperirea acelor factori specifici mediului în care traia pacientul, care puteau avea un rol în declansarea sau agravarea bolii pacientului. Acest tip de educatie medico-sociala s-a extins treptat în scoli si în familii, mai ales în cele cu copii (Bocancea, Neamtu, 1999). Pentru ca asistentii sociali sa se poata afirma în spitale ca profesionisti, apti de colaborare cu echipa medicala, a fost nevoie ca ei sa posede o metodologie specifica si sa poata comunica într-un limbaj stiintific apropiat de cel al medicilor. Metodologia urmata a fost cea a studiului de caz (case work). Cadrul conceptual comun a fost creat de psihanaliza, care s-a dezvoltat foarte rapid în prima perioada a secolului al XX-lea. Miscarea femeilor. În aceeasi perioada de sfârsit al secolului al XIX-lea si început al celui de-al XX-lea, a luat amploare la Berlin o miscare a femeilor din cercurile bogate, care doreau sa se implice în reducerea tensiunilor sociale si sa-si demonstreze utilitatea speciala. În 1893 a luat fiinta prima Societate a femeilor care ofera ajutor social altor femei si fete si prima scoala de femei active în acest domeniu. Astfel, munca sociala devenea o posibilitate de calificare pentru femeile dornice de a avea o profesie, depasindu-se, astfel, diletantismul practicat de-a lungul secolelor precedente (Müller, 1992). Reprezentanta cea mai de seama a miscarii germane a femeilor, Alice Salomon, a militat – dintr-un punct de vedere de gen clar exprimat – pentru profesionalizarea muncii femeilor în slujba semenilor lor. Într-un mod tipic feminist, ea a sustinut ca rolul femeilor în munca sociala nu este de a face fata greutatilor specific barbatesti, ci de a adauga ceva feminin la profesia de munca sociala, precum sentimentele materne si alte calitati pe care femeile le demonstrau pâna atunci numai în viata privata. Prin aceste observatii, Salomon depasea conceptia de pâna atunci privind profesionalismul si importanta recurgerii la metode obiective, recunoscând aportul subiectivitatii în relatia de ajutor.